De citit : Viata de famile – Cuviosul Paisie Aghioritul

Începutul cel bun al vieţii familiale

Părinte, un oarecare tânăr, ce s-a hotărât pentru viaţa de familie, m-a întrebat cum o poate începe corect.
– Mai întâi să se îngrijească să afle o fată bună, care să-l odihnească sufleteşte, pentru că pe fiecare îl odihneşte alt caracter de om. Să nu caute să fie bogată şi frumoasă, ci mai ales simplă şi smerită. Adică trebuie să dea mai multă atenţie frumuseţii lăuntrice şi nu celei exterioare. Atunci când tânăra este un om de nădejde şi este înzestrată cu bărbăţie, fără să aibă mai mult din cele de care are trebuinţă caracterul femeiesc, aceasta îl ajută foarte mult pe bărbat să afle îndată înţelegere şi să nu-l doară capul. Dacă are şi frică de Dumnezeu şi smerenie, atunci se pot lua de mână ca să treacă râul cel primejdios al lumii.
Dacă tânărul se gândeşte serios să ia de soţie pe o fată, cred că este bine ca mai întâi să facă aceasta cunoscut părinţilor ei printr-o oarecare rudă, şi după aceea să discute şi el personal cu ei şi cu fata. În continuare, dacă îşi dau cuvântul şi se logodesc – este bine ca logodna să nu tină mult – să încerce ca în perioada care va dura până la nuntă, să o vadă pe tânără ca pe sora sa şi să o respecte. Dacă amândoi se vor nevoi cu mărime de suflet să-şi păstreze fecioria lor, la Taina Căsătoriei, atunci când preotul îi încununează, vor primi har îmbelşugat de la Dumnezeu. Pentru că, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, cununiile sunt simbolul biruinţei asupra plăcerii[1].

În continuare, să cultive virtutea dragostei cât pot mai mult, pentru a rămâne uniţi amândoi pentru totdeauna, ca astfel să fie împreună cu ei şi al Treilea, Preadulcele nostru Iisus. Fireşte, la început, până se vor aranja şi se vor cunoaşte bine, se poate să aibă unele greutăţi. Aşa se întâmplă la fiecare început.

Iată, zilele trecute am văzut un pui de vrabie, care abia ieşise din cuib să-şi caute hrană şi zbura cam la o palmă de pământ. Sărmanul nu ştia bine să prindă insectele şi i-a trebuit un ceas să prindă o gânganie să o mănânce. Şi aşa cum îl priveam, mă gândeam cât de greu este fiecare început. Studentul după ce îşi ia diploma şi începe să lucreze, începe să întâmpine greutăţi. La fel se întâmplă şi cu începătorul atunci când intră în mănăstire. De asemenea, şi tânărul când se căsătoreşte se înfruntă şi el cu multe greutăţi.

– Părinte, este rău atunci când fata este mai mare decât băiatul?

– Nu există un canon al Bisericii care să spună că nu trebuie să se căsătorească doi tineri atunci când fata este mai mare cu doi-trei sau cinci ani decât băiatul.

[1]“De aceea pun cununi pe cap, ca simbol al biruinţei, căci rămânând nebiruiţi, astfel s-au apropiat la cununie” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola întâi către Timotei, Omilia 9, P.Q. 62, 546).

În deosebirea caracterelor se ascunde armonia lui Dumnezeu

Într-o zi a venit la Colibă cineva şi mi-a spus că este foarte mâhnit, pentru că nu se înţelege cu femeia lui.

Cu toate acestea am văzut că nu există ceva serios între ei. El are o “umflătură”, femeia lui alta şi de aceea nu se pot apropia unul de altul. Au nevoie de puţină “rindeluire”. Ia două scânduri nerindeluite, una care are un nod într-un loc, iar cealaltă în alt loc, încearcă să le uneşti, şi vei vedea că rămâne un gol între ele. Dacă însă rindeluieşti puţin una dintr-o parte, iar cealaltă din partea opusă, dar cu aceeaşi rindea, îndată se vor uni[2].

Unii bărbaţi îmi spun: “Nu mă înţeleg cu femeia mea. Avem caractere deosebite. Cum poate face Dumnezeu astfel de lucruri ciudate? Nu putea, oare, rândui nişte situaţii astfel încât să se potrivească soţii, ca să poată trăi duhovniceşte?”.

“Nu înţelegeţi că în deosebirea caracterelor se ascunde armonia lui Dumnezeu? Caracterele deosebite creează armonia. Vai vouă, dacă aţi avea acelaşi caracter! Gândiţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă, de pildă, amândoi v-aţi mânia repede. Aţi fi dărâmat casa. Sau, dacă amândoi aţi fi cu caractere blânde. Aţi fi dormit în picioare. Dacă aţi fi fost zgârciţi, v-aţi fi potrivit, dar aţi fi mers amândoi în iad. Iar dacă aţi fi fost amândoi cu dare de mână, aţi fi putut ţine casa? Aţi fi distrus-o şi copiii voştri ar fi umblat pe drumuri. Dacă un lemn strâmb ia tot un lemn strâmb, nu-i aşa că nu se vor potrivi între ele? Ci se vor omorî într-o zi. Dar ia ascultaţi ce se întâmplă. Dumnezeu rânduieşte ca unul bun să ia un lemn strâmb, ca să-l ajute, pentru că se poate ca acela să aibă intenţie bună, dar să nu fi fost ajutat de mic.

Micile deosebiri ale caracterelor soţilor ajută la crearea unei familii armonioase, pentru că unul îl completează pe celălalt. La maşină este absolut necesară acceleraţia, ca ea să meargă, dar şi frâna, ca să se oprească. Dacă maşina ar avea numai frână, nu s-ar mişca din loc, iar dacă ar avea numai acceleraţie, nu s-ar mai putea opri. Ştiţi ce le-am spus unor soţi? “Fiindcă vă potriviţi, de aceea nu vă potriviţi”. Amândoi sunt sensibili. Dacă se va întâmpla ceva în casă, amândoi se vor pierde cu firea şi vor începe: “Vai, ce-am păţit!” va spune unul, “Vai, ce-am păţit!” va spune celălalt. Adică unul îl ajută pe celălalt să deznădăjduiască şi mai mult. Nu-l poate întări cât de puţin pe celălalt, spunându-i: “Ia stai, nu este un lucru chiar aşa de grav ceea ce se întâmplă!”. Am văzut aceasta la multe perechi de soţi.

Atunci când soţii au caractere diferite pot ajuta mai mult şi în educaţia copiilor lor. Unul frânează puţin, iar celălalt spune: “Lasă-i pe copii puţin mai liberi”. Dacă amândoi îi vor constrânge pe copii, îi vor pierde. Iar dacă îi vor lăsa liberi amândoi, iarăşi îi vor pierde. În timp ce, în felul acesta, află şi copiii un echilibru.

Vreau să spun că toate sunt de trebuinţă. Dar, fireşte, nu trebuie să întreacă măsura, ci fiecare să-l ajute pe celălalt în felul său. Dacă, de pildă, mănânci ceva foarte dulce, simţi nevoia apoi să mănânci ceva care este puţin sărat. Să presupunem că mănânci mulţi struguri, dar vrei şi puţină brânză, ca să-ţi taie dulceaţa. Sau verdeţurile, dacă sunt foarte amare, nu se pot mânca. Puţin amar, însă, ajută, precum şi puţin acru. Dar dacă cel care este acru va spune: “Să vă faceţi toţi acri ca mine”, cel care este amar: “Să vă faceţi toţi amari”, iar cel care este sărat, va spune: “Să vă faceţi toţi săraţi”, atunci nu se va putea face sat.

2 Stareţul se referă aici la faptul că lucrarea aceasta se face de către duhovnic şi este eficientă, dacă soţii au acelaşi duhovnic, astfel încât rindeluirea să se facă “cu aceeaşi rindea”.

Dumnezeu “pe toate le-a făcut bune foarte”. Bărbatul simte o atracţie firească spre femeie şi femeia spre bărbat. Dacă nu ar fi existat această atracţie, niciodată nimeni nu s-ar fi încumetat să facă familie, ci s-ar fi gândit la greutăţile pe care le-ar fi întâmpinat mai târziu cu creşterea copiilor şi nu ar fi hotărât să pornească pe această cale.

Cei căsătoriţi, fiindcă duc o viaţă conjugală, nu sunt îndreptăţiţi să uite că omul nu este numai trup, ci este şi duh, şi să trăiască astfel fără frâu. Ci trebuie să se nevoiască pentru a-şi supune trupul duhului. Soţii au datoria să se nevoiască pentru a se înfrâna, ca să nu transmită patima trupească şi copiilor lor. Un copil ai cărui părinţi au multă cugetare trupească are de mic astfel de încli naţii, pentru că ia cugetare trupească de la ei.
La început ea este slabă, ca şi toate celelalte patimi ce se moştenesc – ca urzica pe care, atunci când o plantezi, o poţi prinde cu mâna, dar când se măreşte, înţeapă – dar se poate vindeca de către un duhovnic bun care are dis cernământ. Iar dacă nu o taie la o vârstă mică, va tre bui să se nevoiască mult să o taie atunci când ea va creşte.
Despre relaţiile între soţi, atât ale preoţilor căsătoriţi, cât şi ale mire nilor, Sfinţii Părinţi nu rânduiesc ceva precis, şi de aceea el este ceva care nu poate fi încadrat în canoane, pentru că nu pot fi puşi toţi oamenii pe acelaşi calapod. Sfinţii Părinţi lasă lucrul acesta la discernământul, mărimea de suflet, sensibilitatea duhovnicească şi la puterea fiecăruia. Scopul este să se nevoiască omul cu discernământ şi mărime de suflet, potrivit cu puterile lui duhovniceşti.
La început, fireşte, nu ajută vârsta, dar, cu cât trec anii şi se vlăguieşte trupul, se poate impune duhul şi astfel pot şi cei căsătoriţi să guste puţin şi din desfătările dum nezeieşti. Şi astfel se retrag în chip firesc de la plăcerile trupeşti, pe care încep să le vadă ca pe nişte nimicuri. În felul acesta se înduhovnicesc, oarecum, şi cei căsătoriţi, ajungând astfel în Rai pe cărarea odihnitoare cu cotituri. Monahii însă o iau de-a dreptul, căţărându-se pe stânci şi astfel se urcă în Rai. Are mare însemnătate şi faptul ca amândoi soţii să aibă acelaşi temperament. Iar dacă se întâmplă ca unul să aibă un temperament mai domol şi celălalt mai vioi, atunci trebuie să se facă o jertfă din partea celui mai puternic pentru cel slab, care încet-încet va fi ajutat să-şi dobândească sănătatea sufletească. Şi astfel, sănătoşi amândoi, să meargă înainte.
De multe ori, destule perechi de soţi îmi destăinuiesc neliniştea lor cu privire la naşterea de prunci şi îmi cer părerea. Unele perechi se gândesc să facă doi-trei copii, iar altele doresc să dobândească mai mulţi. Însă ceea ce îi va ajuta cel mai mult este să lase lui Dum nezeu acest subiect al naşterii de prunci. Să-şi încre dinţeze viaţa lor Proniei dumnezeieşti şi să nu-şi facă programele lor. Trebuie să creadă că Dumnezeu, Care se îngrijeşte de păsările cerului, cu atât mai mult se va îngriji de proprii lor copii.
Unii încearcă mai întâi să le aranjeze pe toate cele lalte şi după aceea se gândesc la copii. Nu-L pun la socoteală deloc pe Dumnezeu. Alţii spun: “Astăzi viaţa este grea. Ajunge un copil, cu toate că şi pe acesta îl creşti cu destulă greutate” şi nu mai fac alţi copii. Aceştia nu-şi dau seama cât de mult păcătuiesc cu această concepţie a lor, pentru că nu-şi pun nădejdea în Dumnezeu. Dumnezeu este milostiv şi de îndată ce va vedea că nu mai pot face faţă, nu le va mai dărui alţi copii.
Mulţi se căsătoresc, dar nu se gândesc că scopul căsătoriei este să facă copii şi să-i educe creştineşte. Nu vor copii mulţi, ca să nu aibă necazuri, dar au în apartamentele lor câini, pisici… Unde am ajuns?! În vremea noastră omul valorează mai puţin decât un câine.
Pentru mulţi care trăiesc lumeşte, astăzi familia nu mai are sens. De aceea, tinerii fie nu se căsătoresc, fie se căsătoresc dar nu fac copii, fie îşi omoară copiii prin avorturi, şi astfel ei singuri îşi stârpesc neamul lor. Adică ei singuri se distrug, nu îi distruge Dumnezeu. În timp ce oamenii credincioşi, care ţin poruncile lui Dumnezeu, primesc harul dumnezeiesc, pentru că Dumnezeu este obligat oarecum să-i ajute în aceşti ani grei prin care trecem. Şi vedem creştini familişti, aducând la viaţă pe toţi copiii dăruiţi de Dumnezeu, şi crescându-i în frica Lui. Iar toţi aceşti copii sunt echili braţi, bucuroşi, şi sporesc în toate, având asupra lor binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi de la neliniştea pen tru apropierea sfârşitului lumii, vedem astăzi cum, cu harul lui Dumnezeu, propăşeşte o generaţie bună. Diavolul distruge, dar şi Bunul Dumnezeu lucrează şi nu va lăsa să dispară neamul nostru.
Soţii trebuie să fie totdeauna pregătiţi să primească voia lui Dumnezeu în viaţa lor. Pe cel care se încrede în Dumnezeu, El nu-l va lăsa. Noi nu facem nimic pentru Dumnezeu, iar El face atâtea pentru noi. Cu câtă dragoste şi dărnicie ni le dă pe toate! Există oare ceva pe care Dumnezeu să nu-l poată face? De aceea soţii trebuie să se lase cu totul în voia lui Dumnezeu şi să spună: “Dumnezeul meu, Tu te îngrijeşti de binele nos­tru, «facă-se voia Ta»”. Şi atunci se va împlini ceea ce cer. Deoarece numai atunci se va face voia lui Dum­nezeu, când spunem: “Facă-se voia Ta” şi ne încre dinţăm Lui întru toate. Însă noi, pe de o parte spunem: “Facă-se voia Ta”, iar pe de alta insistăm să se facă voia noastră. Atunci ce să mai facă Dumnezeu cu noi?
Cel mai mare şi cel mai bun părinte este cel care s-a renăscut duhovniceşte pe sine însuşi şi ajută şi pentru renaşterea duhovnicească a copiilor, pentru a-i ajuta astfel să ajungă în Rai.
Dumnezeu iubeşte şi poartă de grijă mai mult de perechile care au mulţi copii. Într-o familie mare, se pricinuiesc copiilor mai multe prilejuri ca ei să se dez volte normal, atâta timp cât părinţii le dau o educaţie bună. Căci un copil îl ajută pe celălalt, fiica cea mai mare o ajută pe mama, al doilea copil poartă de grijă de cel mai mic. Există sentimentul de dăruire şi trăiesc într-o atmosferă de jertfire de sine şi dragoste. Cel mic îl şi iubeşte, dar îl şi respectă pe cel mare. Într-o familie cu mulţi copii, acestea toate se cultivă în chip firesc.
De aceea, atunci când în familie sunt doar unul sau doi copii, părinţii trebuie să fie foarte atenţi cum să-i crească. De obicei, părinţii acestor copii caută să nu le lipsească nimic, iar ei, având de toate, se netrebnicesc cu desăvârşire. Ia uită-te la o fată singură la părinţi şi care le are pe toate. Are şi servitoarea ei, care-i aduce mâncarea la ora fixă, care-i va aranja şi camera. Servitoarea este plătită, dar şi sporeşte duhovniceşte, deoarece se dăruieşte pe sine, se jertfeşte, în timp ce aceea, dacă nu va face nici cea mai mică jertfire de sine, va rămâne buştean. Eu recomand tinerilor să-şi ia soţii din fetele familiilor numeroase, deoarece copiii care cresc cu lipsuri materiale se obişnuiesc cu jert firea de sine, şi astfel se gândesc cum să-i ajute pe părinţii lor. Iar lucrul acesta rar îl întâlneşti la copiii deprinşi cu traiul bun.
Atunci când un om încalcă o poruncă a Evanghe liei, responsabil este numai el. Dar când un lucru care se opune poruncilor evanghelice se face din partea statului (legiferarea avortului), atunci vine urgia lui Dumnezeu peste tot neamul, ca să se îndrepte.
Aceasta carte o poti cumpara de  pe www.libris.ro  sau daca iti este mai usor apasa pe butonul Comanda Acum iar acesta te va duce exact la carte.  


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.